Ruptura de menisc
Generalităţi
Ruptura meniscului este alături de ruptura de ligament încrucișat anterior una dintre cele mai frecvente afecțiuni ale genunchiului. Există câte 2 meniscuri în fiecare genunchi. Acestea sunt structuri fibrocartilaginoase care se află între femur (osul coapsei) și tibie (unul dintre cele 2 oase ale gambei), unul în partea internă și altul în partea externă a genunchiului. Văzute „de sus”, meniscurile au forma literei C. Rolul principal al meniscului este acela de a „proteja” articulația. Meniscurile acționează ca două „pernițe” în interiorul genunchiului funcționând ca un tampon care amortizează șocurile din articulație în timpul mișcării genunchiului. Meniscurile asigură o distribuire uniformă a forțelor pe articulație și protejează cartilajul (țesut fin care îmbracă oasele la nivelul unei articulații).
Cauze
Putem clasifica leziunile de menisc în leziuni traumatice și leziuni degenerative (care apar odată cu vârsta, fără a fi asociate cu un eveniment nefericit la nivelul genunchiului). Persoanele predispuse la leziuni traumatice sunt persoanele tinere, active, în principal pacienții care practică sporturi ce implică răsucirea genunchiului (de exemplu fotbal, handbal, ski, tenis etc). Oprirea și răsucirea bruscă a genunchiului sau încercarea de a ridica un obiect greu cu genunchii flectați reprezintă alte cauze frecvente ce pot determina rupturi de menisc. Rupturile de menisc pot apărea și în cursul activităților banale (ridicatul de pe scaun, genuflexiuni joase).
Simptome
Principalul simptom este reprezentat de durere care apare atunci când pacientul încearcă să meargă. Pacientul de multe ori poate localiza durerea (în partea internă sau externă a genunchiului) în funcție de meniscul afectat. În cazul rupturilor acute de menisc genunchiul se poate umfla și bloca (cel mai frecvent în flexie). Pacientul susține că „nu-și mai poate îndrepta genunchiul”. Pacientul se află de multe ori în imposibilitatea de a efectua întreaga amplitudine de mișcare a genunchiului.
Diagnostic
În urma anamnezei (reprezintă totalitatea informațiilor obținute de medic de la pacient) și a unui examen clinic precis și riguros putem suspiciona ruptura de menisc. Diagnosticul de certitudine este pus de examenul RMN de genunchi (este o tehnică imagistică de ultimă generație care furnizează imagini cu rezoluție înaltă ale regiunii selectate - în cazul nostru genunchiul). RMN-ul nu iradiază și nu doare. Există și contraindicații ale RMN-ului (pacienții cu pacemaker, tije metalice, teama de spații închise), motiv pentru care pot fi solicitate și alte investigații imagistice.
Tratament
Nu există un tratament „general” pentru ruptura de menisc. Tratamentul depinde de foarte mulți factori cum ar fi: vârsta pacientului, tipul și dimensiunea rupturii, gradul de activitate al pacientului (pacient sportiv sau pacient sedentar). Tratamentul poate fi conservator (nechirurgical) sau chirurgical.
Tratamentul conservator constă în infiltrații locale, kinetoterapie, modificarea activităților care duc la apariția simptomelor. Intervenția chirurgicală presupune repararea meniscului rupt pe cale astroscopică. În funcție de tipul și localizarea leziunii, repararea meniscului presupune sutura (cusătura) sau meniscectomia parțială (îndepărtarea porțiunii rupte) a acestuia.
Recuperare
Intervenţia chirurgicală se poate realiza cu internare de zi (pacientul pleacă acasă la câteva ore după operaţie) sau pacientul ramâne internat în spital o noapte. Încă din seara operaţiei pacientul are voie să calce pe picior, de obicei pacientul nu necesită purtarea unei orteze. Kinetoterapia este importantă pentru o recuperare bună și rapidă a mobilităţii genunchiului și a musculaturii din jurul acestuia. Timpul de recuperare diferă în funcție de pacient (vârsta, nivelul de activitate la care doreşte să se întoarcă) și de intervenţia chirurgicală (sutură, meniscectomie parţială, tratarea concomitentă a altor patologii asociate din interiorul genunchiului). Majoritatea pacienţilor îşi pot desfăşura activităţile cotidiene la câteva săptămâni de la intervenţia chirurgicală. Pacientul va primi la externare un protocol individualizat pe care să-l urmeze în cadrul recuperării.
Ruptura de ligament încrucişat anterior
Generalităţi
În ceea ce priveşte traumatismele genunchiului ruptura de ligament încrucişat anterior este una dintre cele mai frecvente patologii. Ligamentele sunt benzi de ţesut fibros ce conectează două oase. Principalele ligamente ale genunchiului sunt ligamentul patelar, ligamentul colateral tibial (medial), ligamentul colateral fibular (lateral) şi ligamentele încrucişate anterior și posterior. Ligamentele încrucişate se află în mijlocul genunchiului şi leagă femurul (osul coapsei) de tibie (unul din cele 2 oase ale gambei). Ele se numesc astfel deoarece se încrucişează între ele. Ligamentul încrucişat anterior joacă un rol cheie în biomecanica genunchiului. Acesta împiedică deplasarea anterioara (către „în faţă”) a tibiei faţă de femur. De asemenea ligamentul încrucişat anterior susţine stabilitatea rotaţională a genunchiului în extensie, ajutând la stabilizarea articulaţiei genunchiului în timpul mişcărilor de pivotare.
Cauze
Este bine ştiut faptul că rupturile de ligament încrucişat anterior apar mai ales la sportivi (profesionişti sau amatori) care participă la sporturi care necesită schimbări bruşte de direcţie, pivotare şi sprinturi cu opriri bruşte (fotbal, handbal, ski etc). Aproximativ 70% dintre accidentări nu provin din contact direct cu un alt jucător, acestea fiind descrise în literatură ca fiind „no contact sport injuries”. În funcţie de intensitatea traumatismului, ruptura de ligament încrucişat anterior se poate asocia cu o ruptură de menisc sau altă leziune ligamentară. Ligamentul încrucişat posterior este mai puternic decât cel anterior motiv pentru care lezarea acestuia implică o forţă semnificativă (de exemplu accident auto).
Simptome
În urma traumatismului pacientul poate auzi o pocnitură la nivelul genunchiului. Din punct de vedere subiectiv pacientul trece prin 2 etape în urma rupturii de ligament încrucişat anterior. Prima etapă este cea inflamatorie care durează până la câteva săptămâni. Imediat după accident pacientul nu mai poate continua efortul fizic (nu mai duce meciul până la capăt, nu mai poate coborâ pârtia), durerile sunt mari la încercarea de mobilizare a genunchiului, genunchiul se umflă în următoarele ore. Odată cu trecerea timpului (câteva săptămâni) simptomele se atenuează, durerea nu mai este atât de violentă, genunchiul se dezumflă și pacientul poate să meargă. Însa apare senzaţia de instabilitate („fuge genunchiul”) la mers (în special în pante, la urcatul scărilor). Practicarea sportului la nivelul de dinaintea accidentării nu mai este posibilă. Genunchiul nemaifiind bine centrat din cauza rupturii ligamentului încrucişat anterior, forţele care acţionează la nivelul articulaţiei în timpul mersului nu mai sunt distribuite uniform. Pacienţii prezintă un risc mare de a dezvolta în timp artroza genunchiului (uzura cartilajului de la nivelul articulaţiei).
Diagnostic
În urma anamnezei (reprezintă totalitatea informațiilor obținute de medic de la pacient) și a unui examen clinic precis și riguros putem suspiciona ruptura de ligament încrucişat anterior. Efectuarea unei radiografii de genunchi este indicată pentru a exclude o leziune osoasă (fractură). Diagnosticul de certitudine este pus de examenul RMN de genunchi (reprezintă o tehnică imagistică de ultimă generaţie care furnizează imagini cu rezoluţie înaltă ale regiunii selectate - în cazul nostru genunchiul). RMN-ul nu iradiază și nu doare. Există şi contraindicaţii ale RMN-ului (pacient cu pacemaker, tije metalice, teama de spații închise), motiv pentru care pot fi solicitate și alte investigaţii imagistice.
Tratament
Ligamentul încrucişat anterior odată rupt nu are proprietăţi de vindecare „anatomica” (care să redea biomecanica genunchiului), de aceea instabilitățile obiective și subiective reprezintă o indicaţie chirurgicală pentru pacienţii care îşi doresc reluarea activităţilor sportive solicitante. Tratamentul va fi individualizat în funcție de pacient (vârsta, gradul de activitate) și de afecţiunile asociate (leziunea altor ligamente, leziuni meniscale, leziuni de cartilaj). Tratamentul chirurgical este reprezentat de repararea ligamentului rupt pe cale astroscopică.
Recuperare
În urma intervenţiei chirurgicale pacientul rămâne internat în spital o noapte. Încă din seara operaţiei pacientul are voie să calce pe piciorul operat, în majoritatea cazurilor nu este recomandată purtarea unei orteze speciale. Kinetoterapia joacă un rol extrem de important pentru o recuperare bună și rapidă a mobilităţii genunchiului și a musculaturii din jurul acestuia. Timpul de recuperare diferă în funcție de pacient (vârsta, nivelul de activitate la care doreşte să se întoarcă). Recuperarea medicală totală în urma operației durează între 6 și 9 luni de zile. Reintegrarea la locul de muncă se face dupa 4-6 săptămâni dacă pacientul are o muncă de birou și la 6-8 săptămâni dacă job-ul presupune activitate fizică intensă. Mașina poate fi condusă după o lună, jogging-ul este permis după 3 luni, reintegrarea sportivă totală după 6-9 luni. Pacientul va primi la externare un protocol individualizat pe care să-l urmeze în cadrul recuperării.
Leziunile de cartilaj - condropatia
Generalităţi
Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului. Ea este formată practic din 2 articulaţii - articulaţia dintre femur și tibie care susţine greutatea corpului și articulaţia dintre rotulă (patela) și femur. Cartilajul articular reprezintă ţesutul care îmbracă oasele la nivelul unei articulaţii. Rolul cartilajului este de a absorbi şocurile de la nivelul genunchiului atunci când mergem și de a asigura o frecare minimă în interiorul articulaţiei. Cartilajul nu are vascularizaţie proprie de aceea nu are proprietăţi regenerative. Cartilajul odată deteriorat, el nu se mai vindecă. Atunci când leziunea cartilajului din interiorul genunchiului este semnificativă apare aşa zisa „frecare os pe os” care duce la apariţia artrozei. Leziunea sau defectul de cartilaj reprezintă o zonă bine delimitată în care cartilajul articular este deteriorat.
Cauze
Leziunea de cartilaj apare de obicei în urma unei suprasolicitări mecanice în urma unei contuzii, entorse (răsucire bruscă) sau a unei fracturi de la nivelul genunchiului. Poate apărea și spontan ca urmare a reducerii fluxului sanguin la extremitatea osului afectat. Componenta genetică, obezitatea și traumatismele repetitive (căderi, lovituri, stat mult in genunchi (mecanici auto)) pot duce în timp la leziuni de cartilaj.
Simptome
Pacientul se prezintă acuzând durere ce apare în timpul mersului. Genunchiul poate fi tumefiat (umflat). Dacă o bucată de cartilaj se desprinde de pe os și se plimbă liber în articulaţie, genunchiul se poate bloca, pacientul fiind în imposibilitatea de a întinde piciorul. Amplitudinea mişcărilor genunchiului este diminuată.
Diagnostic
În urma anamnezei (reprezintă totalitatea informațiilor obținute de medic de la pacient) şi a unui examen clinic precis şi riguros putem suspiciona leziunea de cartilaj. Efectuarea unei radiografii de genunchi este indicată pentru a exclude o leziune osoasă (fractură). Un defect mare şi un stadiu avansat al bolii se poate decela şi pe filmul radiologic. Diagnosticul de certitudine este pus de examenul RMN de genunchi (reprezintă o tehnică imagistică de ultimă generaţie care furnizează imagini cu rezoluţie înaltă ale regiunii selectate - în cazul nostru genunchiul). RMN-ul nu iradiază şi nu doare. Există și contraindicaţii ale RMN-ului (pacient cu pacemaker, tije metalice, teama de spații închise), motiv pentru care pot fi solicitate și alte investigaţii imagistice.
Tratament
Defectele localizate de cartilaj sunt de mai multe grade, de la forme uşoare la forme severe. În funcție de gradul de severitate și de solicitările pacientului (pacient activ sau sedentar) se recomandă un tratament conservator (nechirurgical) sau chirurgical. Tratamentul nechirurgical constă în infiltrații locale, kinetoterapie, purtarea unei orteze speciale pentru genunchi, modificarea activităţilor care duc la apariţia simptomelor. În cazurile severe în care simptomatologia nu se ameliorează sub tratament conservator, tratamentul chirurgical rămâne singura opțiune terapeutică. Acesta constă în repararea sau înlăturarea fragmentului afectat prin metoda minim invaziva astroscopică sau prin operaţia clasică deschisă (mini artrotomie) în funcție de gradul şi localizarea leziunii.
Recuperare
În urma intervenţiei chirurgicale pacientul rămâne internat în spital o noapte. Post-operator genunchiul va fi imobilizat într-o orteză fixă pentru aproximativ 4-6 săptămâni în funcție de procedura chirurgicală aleasă. Mersul pe piciorul operat va fi de asemenea nerecomandat. Kinetoterapia joacă un rol extrem de important pentru o recuperare buna și rapidă a mobilităţii genunchiului și a musculaturii din jurul acestuia. Timpul de recuperare diferă în funcție de pacient (vârsta, nivelul de activitate la care doreşte să se întoarcă) și de procedura chirurgicală pentru care s-a optat. Pacientul va primi la externare un protocol individualizat pe care să-l urmeze în cadrul recuperării.
Gonartroza (artroza genunchiului)
Generalităţi
Articulaţia genunchiului este formată din 4 oase: femurul (osul coapsei), rotula, tibia și peroneul (ultimele 2 fiind oasele gambei). Oasele sunt acoperite, îmbrăcate la nivelul articulaţiei de un ţesut neted și lucios denumit cartilaj. Acesta acţionează ca un tampon și asigură mişcarea uniformă a articulaţiei. Odată cu înaintarea în vârstă acesta se deteriorează. Putem asocia cartilajul articular cu cauciucurile de la maşină. Cu cât maşina are mai mulţi kilometri cu atât cauciucul este mai deteriorat. Aşadar artroza genunchiului sau gonartroza reprezintă degradarea progresivă a articulaţiei genunchiului cauzată de deteriorarea în timp a cartilajului articular. Odată apărută „uzura” aceasta nu se vindecă cartilajul neavând proprietăţi regenerative, ci, din contră, va progresa spre mai rău.
Cauze
Gonartroza poate fi de 2 tipuri: primară sau secundară. Gonartroza primară (de cauză necunoscută) apare odată cu înaintarea în vârstă, procesul fiind degenerativ. Există anumiţi factori care favorizează apariţia bolii artrozice cum ar fi vârsta înaintată (pacient peste 60 ani), stilul de viaţă (presiunea exercitată la nivelul genunchiului în timpul mersului poate atinge de 4 ori greutatea, obezitatea reprezintă un factor agravant al uzurii articulaţiei), predispoziţia genetică, istoric familial de gonartroză, sexul pacientului (femeile sunt mai afectate de această boală decât bărbaţii). Gonartroza secundară (de cauză cunoscută) apare pe fondul unor traumatisme în trecut (fracturi, luxaţii, leziuni de menisc, leziuni ligamentare (în special ruptura de ligament încrucişat anterior netratată), diformităţi, deviaţii de ax la nivelul genunchiului din naştere sau dobândite (genu valg (picioare în „X”) sau genu varum (picioare în „paranteză”), procese inflamatorii (poliartrita reumatoidă, guta) sau infecţioase.
Simptome
Principalul simptom este reprezentat de durere la nivelul genunchiului. Durerea poate iradia la nivelul coapsei și a gambei. Durerea crește la efort și se ameliorează în timpul repausului. Poate apărea o senzaţie de rigiditate cu scăderea gradului de mobilitate a genunchiului. Genunchiul poate fi globulos, umflat, apărând astfel limitarea flexiei şi extensiei acestuia. Dacă gonartroza nu este tratată la timp, simptomatologia se agravează. În stadiile tardive durerea persistă și în repaus. Pacientul poate avea dificultăţi la mers chiar și pe distanțe scurte. Mobilitatea la nivelul genunchiului fiind redusă, pacientul poate şchiopăta și poate avea dificultăţi în a se îmbrăca și încălţa. Pot apărea deformări la nivelul membrului inferior (picioare în „paranteză” sau în „X”). Calitatea vieţii este scăzută. Stadiul final al bolii este reprezentat de distrugerea, epuizarea completă a cartilajului. Apare astfel „frecarea os pe os”, durerea devine insuportabilă pentru pacient iar articulaţia poate deveni rigidă (ţeapănă).
Diagnostic
În urma anamnezei (reprezintă totalitatea informațiilor obținute de medic de la pacient) și a unui examen clinic precis și riguros putem suspiciona diagnosticul de gonartroză. Examenul radiologic (radiografia de genunchi) este esenţial pentru stabilirea diagnosticului precum și pentru a clasifica stadiul bolii.
Tratament
În stadiile incipiente ale bolii se recomandă tratamentul conservator (nechirurgical). Scopul tratamentului conservator nu este de a „vindeca” artroza ci de a ameliora simptomatologia pacientului și de a încetini evoluţia bolii. Scăderea în greutate, infiltrațiile intraarticulare, urmarea unui program de recuperare prin fizio- și kinetoterapie specific pentru gonartroză, precum și administrarea de antiinflamatoare și antialgice (medicamente împotriva durerii) reprezintă principalele măsuri conservative. Atunci când simptomatologia nu cedează sau chiar se agravează sub tratament conservator, tratamentul chirurgical ramâne singura opţiune terapeutică. Intervenţia chirurgicală este reprezentată de protezarea genunchiului (artroplastia totală de genunchi).
Recuperare
În urma intervenţiei chirurgicale pacientul rămâne internat în spital trei nopți. Încă din prima zi de după operaţie veți avea voie să călcaţi pe piciorul operat, veți începe mobilizarea cu ajutorul kinetoterapeutului. La externare veți putea să vă aşezaţi și să vă ridicaţi singuri din pat și vă veți putea deplasa singur cu ajutorul cadrului de mers sau cu ajutorul cârjelor. După aproximativ 6-8 săptămâni ar trebui sa puteţi relua fără probleme activităţile dumneavoastră de zi cu zi. Pacientul va primi la externare un protocol individualizat pe care să-l urmeze în cadrul recuperării.
Ruptura de tendon cvadricipital
Generalităţi
Muşchiul cvadriceps este situat pe fața anterioară a coapsei fiind format din 4 muşchi: drept femural, vast lateral, vast medial și vast intermediar. Cei 4 muşchi se inserează în partea superioară a rotulei printr-un tendon comun numit tendon cvadricipital. În partea inferioară a rotulei se află tendonul rotulian (patelar) care leagă rotula de tibie. Acesta reprezintă practic o continuare a tendonului cvadricipital. Complexul alcătuit din muşchiul cvadriceps, tendonul cvadricipital, rotulă și tendonul rotulian formează aparatul extensor al genunchiului responsabil de extensia (întinderea) genunchiului. Atunci când apare afectarea oricărei structuri din acest complex, în articulaţia genunchiului nu mai are loc extensia.
Cauze
În majoritatea cazurilor ruptura de cvadriceps apare la pacienţii tineri în urma suprasolicitării cu genunchiul în flexie. Pacienții care practică sporturi ce implică sărituri și aterizări (volei, handbal, baschet etc.) sunt mai expuși la astfel de traumatism. Căderile pe genunchi sau traumatismele prin tăiere pot produce de asemenea ruptura de tendon cvadricipital. La pacienţii în vârstă rupturile apar pe un fond de degenerare a tendonului, de aceea patologia poate apărea în urma unei solicitări minime a genunchiului (cum ar fi urcatul scărilor).
Simptome
Principalul simptom este durerea resimţită de pacient în partea superioară a rotulei precum și imposibilitatea pacientului de a extinde (întinde) gamba. Mersul devine astfel imposibil. De asemenea pacientul poate sesiza un „pocnet” în momentul în care tendonul se rupe. Genunchiul se poate umfla iar rotula îşi poate modifica poziţia.
Diagnostic
În urma anamnezei (reprezintă totalitatea informațiilor obținute de medic de la pacient) și a unui examen clinic precis și riguros putem suspiciona ruptura de tendon cvadricipital. Pentru a putea evalua cu certitudine tipul leziunii (ruptură parţială/completă) este necesară efectuarea unei ecografii sau a unui RMN de genunchi (este o tehnică imagistică de ultimă generație care furnizează imagini cu rezoluție înaltă ale regiunii selectate - în cazul nostru genunchiul). RMN-ul nu iradiază și nu doare. Există și contraindicații ale RMN-ului ( pacienții cu pacemaker, tije metalice, teama de spații închise), motiv pentru care pot fi solicitate și alte investigații imagistice.
Tratament
Tratamentul diferă în funcție de tipul leziunii. Dacă este vorba despre o ruptură parţială se va opta pentru un tratament nechirurgical. Acesta constă în imobilizarea genunchiului într-o orteză specială pentru aproximativ 6 săptămâni pentru a permite vindecarea tendonului. Tratamentul chirurgical este recomandat în toate cazurile în care avem o ruptură completă, însă și în anumite cazuri de ruptură parţială sau de tendon degenerat. Intervenţia chirurgicală presupune reatașarea tendonului rupt la nivelul rotulei.
Recuperare
Intervenţia chirurgicală se poate realiza prin internare de zi (pacientul pleacă acasă la câteva ore după operaţie) sau pacientul rămâne internat în spital o noapte. Post-operator genunchiul va fi imobilizat într-o orteză specială pentru 6 săptămâni. Kinetoterapia joacă un rol extrem de important pentru o recuperare bună și rapidă a mobilităţii genunchiului. Pacientul va primi la externare un protocol individualizat pe care să-l urmeze în cadrul recuperării.